Unii își pun această întrebare și răspunsurile sunt dintre cele mai diverse. Familia, copiii, banii, propria viață, sănătatea, sunt câteva dintre răspunsurile pe care suntem tentați să le dăm când discutăm despre priorități. Cu toate acestea, mulți dintre noi par a se pierde în detalii și în direcții pe care apoi le regretă.

Psihanalistul Sigmund Freud spunea că ceea ce trebuie să facă un om în viață pentru a fi fericit este să iubească și să muncească. Pare o banalitate, dar simplul fapt că a fost concluzia de sfârșit de viață și carieră a unui dintre cei mai importanți descoperitori ai psihicului uman, această afirmație spune mult mai mult decât arată.

Auzim des că o carieră de succes este incompatibilă cu viața de familie, dar cei care trag astfel de concluzii ignoră varianta moderată, cumpătată a celor două componente: cariera și familia.

Individul care face din carieră sursa principală pentru ceea ce îi oferă plăcere la nivel afectiv este cu siguranță condamnat la nefericire. Suntem educați și crescuți în sensul de a avea nevoie de afecțiune, iar recunoașterea socială primită ca urmare a unei cariere de succes nu este îndeajuns.

Pentru a înțelege de ce aprecierea profesională nu este similară cu iubirea vă propun să ne întoarcem puțin în copilărie. Când eram copii ne doream să primim atenție din partea părinților și în general a adulților. Această pretenție nu era una rațională, adică nu consideram că iubirea părinților vine doar ca urmare a unei răsplate pentru ceea ce făceam bine. Nu puteam înțelege de ce trebuie să merităm aprecierea. Ne doream pur și simplu să primim atenție și afecțiune și ne supăra când nu primeam câtă ne doream. Mai târziu, în viața adultă, această nevoie se traduce în: am nevoie să mă iubească pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac pentru el/ea. Ideea că dragostea trebuie să fie necondiționată provine probabil din copilăria noastră, atunci când speram și ne doream să fim iubiți de părinți chiar dacă nu făceam nimic notabil, extraordinar.

Acesta este poate și motivul pentru care aprecirea profesională nu este suficientă pentru a ne face fericiți, pentru că mereu trebuie să facem ceva pentru ea, mereu trebuie să o merităm. Știm că dacă nu o mai merităm, aprecierea celorlalți va dispărea și de aceea unii dintre noi intră într-o cursă nebună, cu final preponderent nefericit, pentru recunoașterea meritelor.

Acum să înțelegem și de ce individul care face din iubire sau relații principala sursă care îi oferă plăcere la nivel afectiv este condamnat, în final, la nefericire. Pentru asta vă propun să ne întoarcem puțin în adolescență, adică la momentul când realizăm cel mai bine din punct de vedere cognitiv că există și alte persoane decât propria persoană sau proprii părinți. În această perioadă a vieții realizăm că este plăcut să fii apreciat pentru ceea ce faci. Este momentul când ne conturăm personalitatea, când unii dintre noi ne certăm cu părinții pentru că nu ne înțeleg și, ca urmare a acestui fapt, nu ne apreciază la adevărata noastră valoare.

De aceea poate că iubirea partenerului de viață nu este suficientă pentru a ne face fericiți , pentru că ne place să fim apreciați și de străini pentru ceea ce facem bine și ne place să merităm. Cei care se limitează exclusiv la viața de familie au de cele mai multe ori parte de dezamăgiri majore atunci când singura sursă de fericire se deteriorează.

Deci iubire și muncă? Sau doar una sau cealaltă?