Fie că suntem sau nu religioși, perspectiva morții proprii sau a apropiaților ne sperie și ne face să o simțim ca pe o apăsare, deși, în jurul nostru, observăm mereu că dispariția semenilor noștri este un eveniment inevitabil.

Moartea, ca declin biologic al unei ființe vii, este o realitate pe care omul are tendința să o conteste numai în cazul propriei persoane și a celor apropiați lui. Când suntem tineri ne considerăm nemuritori și la fel îi credem și pe părinții noștri. Odată cu înaintarea în vârstă, acceptăm treptat inevitabilul sfârșit, însă tragem mereu speranța unei vieți îndelungate pentru noi și apropiații noștri. Mai clar spus, conștientizarea perspectivei propriei morți, indiferent de vârstă, generează în mintea noastră o doză de teamă, indiferent dacă suntem sau nu convinși că ne așteaptă o altă etapă după acel moment.

Consider că teama de moarte care apare la majoritatea indivizilor, religioși sau nu, își are cauza în însăși existența conștiinței de sine. În lipsa acestei conștiințe de sine, animalele nu percep anticipat teama de moarte, ci doar ca răspuns imediat la pericol. Odată formată, conștința individului capătă o existență abstractă proprie, separată deseori de existența corporală și căreia îi este foarte greu să accepte perspectiva momentului în care va înceta să mai existe. Oamenii, în general, nu resimt îmbătrânirea conștiinței de sine la fel ca pe cea corporală, pentru că raportarea conștiinței este făcută de obicei la ea însăși sau la alte conștiințe prezumate în alte persoane. Pentru a ilustra acest aspect, așezați două oglinzi față în față și veți observa că, indiferent în care dintre ele vă veți, uita veți observa reflexia celeilalte multiplicată la infinit. În acest fel, se creează un fel de autonomie imaginată a conștiinței față de lumea materială, concretă.

Acest fenomen face probabil pe mulți dintre noi să considere că teoriile (de obicei religioase) despre existența sufletului sunt reale și implicit că propria noastră conștiință nu poate avea un sfârșit la fel ca materia din care suntem alcătuiți. În același sens, decesul unui apropiat reprezintă pentru noi, în principal, încetarea (greu sau imposibil de acceptat) existenței conștiinței acestuia și doar în secundar încetarea mișcării sale, iar conservarea (în stare perfectă dacă ar fi posibilă) a decedatului nu ar schimba în nicio măsură sentimentul de tristețe pe care îl simțim ca urmare a morții conștiinței sale.