Cineva m-a intrebat, astăzi, cum se tratează mitomania . " Foarte ușor" i-aș fi spus dacă aveam chef de minciuni, însă profit de întrebare pentru a detalia aici răspunsul și pentru alți interesați de subiect.

Mitomania nu este în sine o boală, ci mai mult un simptom al unei tulburări mintale de personalitate. Apare frecvent în tulburările de personalitate narcisistă și antisocială și este frecvent asociată cu autoamăgirea.

Oamenii mint din multe motive dar doar 1 din 100 se pot numi mitomani, pentru că minciuna patologică este destul de diferită de minciuna curentă, normală.

Oamenii mint pentru a părea altfel în ochii celorlalți, pentru a se proteja de efectele adevărului (pedepse, rușine), pentru a câștiga rapid încrederea sau aprecierea celorlalți, etc. Aceste minciuni nu sunt însă neapărat semne ale mitomaniei.

Minciuna patologică este aparent fără motiv, pentru că acesta nu este, de obicei, conștientizat de persoana care minte. Din acest motiv, se spune că mitomanii cred în propriile minciuni. În realitate, lucrurile nu stau așa simplu. Opțiunea exagerată pentru minciună este mult influențată și de comportamentul părinților. Copiii neapreciați de părinți, sau cel cei au părinți foarte restrictivi, care apelează des la pedepse, sunt tentați să mintă și în viața adultă pentru a fi apreciați sau din teama de consecințe. De asemenea, copiii cărora le este devreme inoculată rușinea au tendința de a evita confruntarea cu adevărul ce ar putea să îi expună.

Nu există un "tratament" universal pentru mitomanie, însă consier că doze regulate de încredere, apreciere sinceră, înțelegere și toleranță din partea celor dragi pot fi "medicamente" ce previn apariția minciunilor. De obicei, reacționăm bine când primim în doze decente acele lucruri de care am fost privați în copilărie. Este cam ceea ce cred că funcționează și în psihoterapia cu astfel de persoane.