În urmă cu 700 de ani, apăreau pentru prima dată în scrierile creștine relatări despre oameni ce aveau pe corp răni similare cu cele ale lui Isus. Aceste răni, fie că erau la mâini amintind de crucificare sau la frunte, amintind de coroana cu spini, erau descrise ca nevindecabile. Cei care le aveau se numeau stigmate, aceste "răni" fiind semne ale asemănării cu Isus. Deși, cel mai probabil, aceste răni erau autoprovocate, cei care le aveau au fost sanctificați, iar rănile lor au fost considerate minuni.

De-a lungul istoriei, oamenii au considerat că anumite categorii de persoane poartă, sau că trebuie să poarte semne distinctive.

Sclavii erau însemnați de stăpâni, criminalii ar fi avut o anumită fizionomie și o tendință înăscută de la face crime (teoria lui Lombrozo), oamenii fără păr pe corp adică bolnavii de alopecie (spânii) erau considerați răi și de evitat, la fel roșcații ("omul roș") și lista continuă.

Tot despre stigmatizare vorbim în cazul bolnavilor psihic. Bolnavul psihic este considerat ca fiind mai puțin uman, periculos, slab dpdv moral și culpabil.

În general, oamenii văd boala psihică ca fiind o slăbiciune de caracter, o rușine care trebuie ascunsă de ceilalți, ca pe un semn al incompatibilității cu lumea.

Stigmatizarea bolnavului psihic amplifică de cele mai multe ori efectele bolii și diminuează șansele de vindecare.